Scurt istoric al arhitecturii ART NOUVEAU

Roger-Henri GUERRAND, istoric

La sfârşitul secolului 19, pe parcursul căruia societatea burgheză europeană a ales să trăiască într-un amalgam arhitectural şi decorativ şi pe care  prevestitorii  « de bun gust » îl cataloghează sub denumirea de « Eclectism », revolta ameninţa şcolile de Arte Frumoase. Plictisiţi să copieze în permanenţă exemplele de nesurmontat oferite de Antichitatea greco-romană, numeroşi elevi se întorc la copierea Naturii, descoperind noi maeştrii la gotici şi japonezi. Ei se retrag înăuntrul simetriei, cu orientare pronunţată spre linia « şerpuitoare », ceea ce va fi stigmatizat de adversarii lor, care denunţă « caracatiţele » şi « blegii » Stilului « Modern ».

Dar non-conformismul artiştilor care îndrăznesc a se considera ca aparţinând stilului «  art  nouveau » - acest termen fiind inventat la începutul anilor 1881 de către doi avocaţi belgieni, promotori ai unor opere originale –merge mai departe decât grija pentru căutări formale. Nerenunţând bucuros  nici la distincţia dintre artele majore şi cele considerate ca fiind « minore », o dogmă esenţială a învăţământului specific tuturor Academiilor, începând din Renaştere, aceşti anarhişti îşi permit să pună alături  « Frumosul » şi « Utilul » : componenta «socială » fiind una centrală în viziunea lor asupra lumii

Este unanim admis că hotelul particular construit la Bruxelles în 1894, de către un tânăr arhitect pe nume Victor HORTA ( 1861-1947)  reprezintă prima manifestare a stilului art nouveau în domeniul construcţiilor. Ori, acest edificiu emblematic a fost precedat, la o diferenţă de zece ani, de o construcţie la fel de revoluţionară, Palatul industriaşului catalan Eusebio GUELL, imaginat şi realizat la Barcelona între anii 1885-1889 de către Antonio GAUDI (1852-1926). Şi aici întâlnim acelaşi refuz de abordare a reminiscenţelor antice, utilizarea în mod sistematic a fierului, a curbelor naturaliste sau, mai rar utilizate, decoraţiuni şi mobilier creeat chiar de autorul acestei opere. Ca şi la Bruxelles, capitala Cataloniei în ultima treime a secolului al 19-lea, era bine dotată cu imitatori care exprimau infinite variante ale stilului « neo ».

Dar curentele intelectuale care traversau la acel moment Europa începeau să manifeste interes pentru inteligenţa catalană, dintotdeauna deschisă spre influenţele occidentale : ea se entuziasma în faţa unui RUSKIN si a discipolului său W.MORRIS, profeţi ai unei noi « arte sociale » care lua naştere peste Canalul Mânecii.

În 1888, expoziţia internaţională de la Barcelona marchează momentul naşterii « moderniştilor ».  Cafeneaua-restaurant a lui Luis DOMENECH I MONTANER (1850-1923) combină cărămida, fierul şi ceramica cu accente până atunci necunoscute, reluate mai târziu la uimitorul Palat al Muzicii (1908).

Totuşi, GAUDI este cel care va domina până la moarte arhitectura catalană şi iberică. Spiritul şi tehnicile sale vor fi reluate de numeroşi confraţi ai săi şi în special de colaboratorul său Josep JUJOL (1871-1949), la care trebuie să-l adăugăm pe J.PUIG I CADAFALCH (1867-1950), militant naţionalist de prim rang. Căci poporul catalan este recunoscut pentru artiştii ieşiţi din mâna lui. Barcelona, după exemplul Bruxelles-ului şi Parisului, va deveni un oraş‘ « modernist », datorită decoratorilor săi, care vor modifica vitrinele prăvăliilor în modul cel mai divers : unde ceramica, vitraliile şi lambriurile vor deţine un rol important. Arta revenea pe străzi, aşa cum o doriseră prevestitorii timpurilor noi, RUSKIN şi VIOLLET LE DUC…

GAUDI a aşteptat anul 1910 pentru ca o reprezentare fotografică a operei sale să aibă loc la Paris. Dar, în această capitală, mai lucrau câţiva novatori, în aceeaşi manieră cu a sa, încă din anii ’90. Unul dintre primii avangardişti a părăsit chiar, fără diplomă, templul din strada Bonaparte [1]  : Hector Germain GUIMARD (1867-1942) ,bizuindu-se pe VIOLLET LE DUC, pe atunci idol al tuturor reformatorilor din Europa, pentru lupta sa contra Academismului. Refuzând pelerinajul obligatoriu la Partenon sau la Roma, el a plecat la Bruxelles, la HORTA, pentru a-i smulge câteva secrete celui care a inventat profilul şi a introdus fierul în hotelurile particulare destinate burgheziei.

În 1900, « metroul său de artă » a scandalizat pe păzitorii frumuseţii « tradiţionale » din Paris : descendenţii săi se remarcau prin pavilioane ciudate, « libelule etalându-şi aripile », în timp ce călători înmărmuriţi trec pe sub porticuri ciudate, de culoare verzuie, iluminate de lampioane asemănătoare ochilor unor insecte.

GUIMARD  i-a sedus şi pe comanditarii din burghezia de avangardă. Până la primul război mondial, el a fost unul dintre ultimii « modernişti » care a renunţat la curbele dezlănţuite.

Considerat un « RAVACHOL » în arhitectură, el nu e singur în lupta pentru abordarea stilului « neo ». Mai participă la aceasta unul dintre camarazii săi de la Şcoala de Arte Frumoase, Henri SAUVAGE (1873-1923). La douăzeci şi cinci de ani, el a conceput casa tâmplarului MAJORELLE din Nancy : cei patru pereţi ai săi au fiecare aspectul unei faţade. Pasionat de « arta socială », SAUVAGE s-a lansat în programe de « locuinţe ieftine » (HBM), pe care le-a făcut să acceadă la demnitatea operelor arhitecturale. Încet-încet, s-a conturat un comandou de bravi « modernişti », născuţi la finele celui de-al doilea Imperiu. Se remarcă dintre cei mai « vechi », Frantz JOURDAN, născut în 1847, care a fost autorul primului magazin ‘Samaritaine », lucrat în fier şi ceramică, polemizând astfel cu « clasicii » ; Jules LAVIROTTE, specialistul în gresie din ceramică ; Louis BONNIER, constructor de case muncitoreşti ; Charles PLUMET, autor al unor imobile burgheze cu curbe liniştitoare, asta pentru a nu-i cita decât pe cei mai importanţi.

Graţie acestor novatori, caracatiţa « Stilului Modern » se infiltrează la un număr apreciabil de edificii din capitală. Cu toate acestea, ele nu reuşesc, cu excepţia regiunii Lorena, să marcheze şi provincia, unde rare mărturii demonstrează totuşi că unii maeştrii au ajuns şi până aici. Astfel, într-un cartier rezidenţial din suburbia pariziană, Nogent-sur-Marne, a lucrat un trio neaşteptat de constructori, care au fost serios atinşi de « animalul dezgustător ». Până în 1914, Georges NACHBAUR şi cei doi fii ai săi au construit vile şi imobile- şi băruleţe !- pe gustul stilului « art nouveau » iar numărul lor a atins o cifră impresionantă, peste cincizeci…

Era anul 1859, când principatele Valahia şi Moldova s-au unit pentru a alege un singur domnitor - de educaţie franceză - Alexandru CUZA. Sub numele de România, acest ansamblu a devenit o nouă naţiune în 1866. Napoleon al III-lea a jucat un rol important în crearea lui, întărind legături privilegiate cu Franţa : neuitându-şi niciodată originle îndepărtate, România se consideră un stat latin care a ştiut să respingă valurile de slavi în Evul Mediu.

În căutarea unei arhitecturi moderne, prin asumarea unor construcţii care nu intră în moştenirea tradiţională – imobile cu mai multe etaje, mari magazine, bănci, construcţii administrative-, ucenicii-arhitecţi se îndreaptă, în mod natural, spre Paris, unde Şcoala de Arte Frumoase se bucură de un prestigiu de necontestat pe plan mondial. Dar, aşa cum a fost proclamată  în mai multe rânduri de M.INGRES- care a fost mai mult timp directorul ei, această clădire trebuia rezervată singurelor arte, din Grecia şi Roma. Neo-clasicismul domneşte deci acolo, fără îndoială : VIOLLET-LE-DUC, care s-a afirmat ca reprezentant al stilului neo-gotic, a fost vânat chiar de elevii săi, în timpul tentativei de reformă lansată de Napoleon al III-lea, în 1866. Supuşi maestrului Julien GUADET, cel mai celebru şef de atelier al Şcolii din strada Bonaparte şi autor al unui manual obligatoriu, «flăcăii Artelor» au ochii fixaţi exclusiv pe modelele furnizate de antichitate, iar ţelul lor suprem este de a obţine Premiul de la Roma care le asigură apoi comenzi mari de la Stat.

Maestrul Ion MINCU (1852-1913), fondatorul Şcolii de arhitectură din Bucureşti,  a fost elevul lui GUADET. El n-a prevăzut, fără îndoială, că tendinţele « regionaliste » ale acestei arhitecturi locale nebuneşti, se vor pune mai târziu în practică. Discipolul său, Petre ANTONESCU (1873-1965) s-a angajat şi el pe calea stilului « neo-românesc », destinat mai apoi a se impune ca stil «  naţional ».

Când România a decis să participe la Expoziţia universală de la Paris, în 1900, ea a încredinţat construcţia pavilionului său lui Jean-Camille FORMIGE. In acelaşi timp, acest maestru al Academismului era în curs de a ridica viaductele liniilor aeriene ale metroului : pe care le-a sprijinit pe coloane neo-dorice din fontă…

În România, stilul art nouveau n-a putut izbucni dintr-o revoltă, ca în restul Europei. La fel de cuminţi ca şi studenţii americani, foarte numeroşi la Paris până la cel de-al doilea război mondial, care duceau cu ei acasă modelul casei pătrate de la Nîmes şi palatele Renaşterii, omologii lor români au făcut în curând din Bucureşti- capitala României în 1862, care număra 276.000 locuitori în 1900- un al doilea Paris haussmanian.

Dacă pontifurile de arhitectură românească de la începutul secolului al 20-lea acordau puţină atenţie stilului Art nouveau occidental, au putut totuşi să se informeze despre acesta de la una din personalităţile  marcante ale regatului, regina Maria( 1875-1938). Această tânără femeie, nepoata reginei Victoria şi a ţarului Alexandru al II-lea, era născută în Marea Britanie şi s-a remarcat de foarte tânără ca scriitoare, ziaristă, pictoriţă, creatoare de mobilă. Locuind frecvent la Marele Duce de HESSE, însurat cu sora ei, ea se afla la DARMSTADT, într-unul din avantposturile stilului « JUGENDSTIL », susţinut cu fervoare de prinţul din Hesse : el se decisese să fondeze o colonie de artişti în capitala sa, şi a invitat arhitecţi britanici, discipoli ai lui W.MORRIS, pentru a-i renova palatul. Soţia lui Ferdinand I (1865-1927), cel de-al doilea rege al României începând din 1914, regina Maria a putut ea însăşi să transforme interiorul castelului PELIŞOR(1899-1903), rezidenţă a prinţilor moştenitori, pentru a-i da alura unei » home » confortabile, pe care ea o mobilă şi o decoră cu creaţiile celor mai renumiţi maeştrii ai stilului art nouveau

Această realizare-pilot n-a mai fost imitată : operele care relevă stilul “Modern” sunt rare în România, dar inventarul acestora rămâne de făcut. Cazinoul din Constanţa figurează drept cel mai desăvârşit, în timp ce casa LIPATTI (ANTONESCU, 1902) se mulţumeşte cu elemente decorative într-un ansamblu eclectic. La fel şi mobilierul, jenat de viziunea folclorică care va domina din ce în ce mai mult.

Dar « ondulanta şerpuitoare » care a ajuns până în Rusia şi Finlanda, a apărut deodată şi în Carpaţi, atunci când liniile dure ale stilului Art Deco păreau că s-au distrus.

După primul război mondial, inginerul român Emerico MONTESSUY soseşte la Nancy în 1921 pentru a învăţa tehnicile lui Gallé, dispărut în 19o4. El rămase acolo doi ani şi activitatea sa în producţia de vaze de  « tip Gallé » a fost intensă, până în 1939. Stilul art Nouveau revenea în decoraţiunea interioară a ţării printr-o regină, care a fost una dintre rarele personalităţi politice europene care l-a înţeles şi l-a susţinut…

Roger-Henri GUERRAND



[1] Şcoala de Arte Frumoase