STILUL ART NOUVEAU ÎN FRANŢA

Roger-Henri GUERRAND, istoric

La sfârşitul secolului XIX, în decursul căruia societatea burgheză a ales să trăiască într-o adunătură de vechituri, pe care augurii « bunului gust » le reunesc sub eticheta « eclectismului », revolta se face simţită la anumiţi elevi ai şcolilor de artă din vestul Europei. Sătui să recopieze în permanenţă exemplele inegalabile ale Antichităţii greco-romane, aceştia se orientează către imitarea naturii, în timp ce îşi descoperă noi maeştri printre goticii şi japonezii revelaţi în Franţa de fraţii Goncourt. De la aceştia au preluat dispreţul pentru simetrie şi o atracţie pronunţată pentru « linia şerpuitoare », stigmatizate de adversarii lor prin denunţarea « caracatiţelor » şi « tăiţeilor » noului stil. Căci aceste atacuri la adresa liniei drepte atentează nu numai la ediculele metroului parizian, ci şi la creaturile visătoare care constituie tipurile favorite ale artiştilor de la sfârşitul secolului.

Nonconformismul artiştilor care îşi revendică apartenenţa la « Art Nouveau »- acest termen a fost inventat, începând cu 1881, de doi avocaţi belgieni care difuzau opere originale – merge mult mai departe decât cercetările formale. Nemulţumiţi de respingerea distincţiei între artele majore şi cele calificate drept minore, o dogmă esenţială a învăţământului din toate şcolile de artă de la Renaştere încoace, aceşti « anarhişti » îndrăznesc o apropiere între frumos şi util: componenta « socială » ocupă un loc central în viziunea lor asupra lumii.

În Franţa, se poate considera că un proto-Art Nouveau debutează sub al doilea imperiu. Cei mai renumiţi bijutieri reneagă tipurile tradiţionale pentru a compune, în diamante, flori a căror formă se apropie cât mai mult posibil de natură, spice de grâu, trandafiri, ciorchini de struguri. Imediat după aceste fantezii condamnate de artizanii rutinaţi, legătorii de cărţi – este epoca în care cititorii burghezi îşi îmbracă majoritatea cărţilor – se revoltă la rândul lor. Decorul simetric este abandonat, cele mai diverse flori deschizându-şi petalele pe coperţi.

Urmând acestei avangarde, sticlarii intră în revoluţie în estul Franţei. Cu « suflătorul » Emile Gallé (1846-1904), Nancy devine primul centru francez al stilului Art Nouveau. Exploatând lutul, lemnul, sticla ca nimeni altcineva înaintea lui, un creator din Nancy va cuceri întreaga lume, la egalitate cu rivalul său american, Louis Comfort Tiffany (1848-1933), inventatorul sticlei irizate. În 1901, acesta anunţă întemeierea « Şcolii de la Nancy »: manifestul său este un rezumat al tezelor susţinute, în epocă, pe continent de artiştii care îşi revendicau apartenenţa la Art Nouveau : unitatea artei, apelul la logică, reînnoirea decorului, participarea la luptele sociale (Gallé a fost fondatorul « Ligii drepturilor omului » din oraşul său natal).

Pe urmele acestui alchimist al sticlei, alţi artişti se deschid la Nancy în acelaşi sens. Are în special doi concurenţi direcţi, în persoana fraţilor Daum : aceştia vor da produselor fabricii lor un accent floral mai puţin exaltat decât cel al lui Gallé. Prietenul lui Gallé, Victor Brouvé –care îi va urma la cârma Şcolii de la Nancy- va avea statura unui decorator complet. Pe lângă arhitectură, a practicat toate artele, de la pictură la legătorie de cărţi şi de la sculptură monumentală la bijuterie, trecând prin broderie. A mai existat în capitala lorenă şi un ebenist, Louis Majorelle, convertit şi el la cultul Florei : « Grădina mea este biblioteca mea », va spune el adesea. Specialitatea sa a fost marchetăria, nici un rafinament nefiindu-i străin. Acest grup foarte activ este completat de mai mulţi arhitecţi. Se remarcă Eugčne Vallin, un autodidact care se străduieşte să împace raţionalismul şi « floralismul ».

În acest timp, la Paris, intra în joc un fost elev al şcolii de arte frumoase – absolvent fără diplomă – care nu mai putea suporta spectacolul neputinţei oferit de fidelii eclectismului. Hector Guimard (1867-1942) se inspiră din Viollet-le-Duc, pe atunci idolul tuturor revoltaţilor prin lupta sa împotriva academismului, şi refuză pelerinajul în Grecia sau Roma. Se grăbeşte să ajungă la Bruxelles, la Horta, primul arhitect revoluţionar al continentului de la 1890 încoace. Guimard vrea să smulgă câteva secrete celui care a îndrăznit să inventeze « profilurile ». Întors la Paris, modifică planurile unei case « de raport », « Castel Bérenger » (arondismentul 16), construcţie calificată imediat drept « mallarméană », dispreţuind linia dreaptă şi cu un decor de senzaţie. Va urma apoi un metrou « de artă », ale cărui coborâşuri sunt semnalizate de pavilioane ciudate, « libelule care îşi deschid aripile » sau neliniştitoare porticuri de culoare verzuie, terminate cu luminatoare care seamănă cu ochii unor insecte. Cu toate acestea, Guimard îşi va seduce comanditarii din burghezia de avangardă. Până la primul război mondial, va fi unul dintre ultimii « modernişti » care au renunţat la dezlănţuirea curbelor.

Acest « Ravachol al arhitecturii » nu este singur în lupta sa împotriva a tot ceea ce este « neo ». Participă alături de el unul dintre camarazii săi de la Şcoala de arte frumoase, Henri Sauvage. La 25 de ani, acesta concepe casa lui Majorelle la Nancy: cei patru pereţi au fiecare aspectul unei faţade. Pasionat de « arta socială », Sauvage se va lansa în programe de construire a unor « locuinţe la preţ redus », pe care le ridică la rang de opere de arhitectură. Se constituie treptat un comando de curajoşi « modernişti », născuţi sub al doilea imperiu. Se remarcă un « bătrân » (născut în 1847), Frantz Jourdain , care va fi autorul primului magazin La Samaritaine din fier şi ceramică, polemizând în permanenţă cu « clasicii » ; Jules Lavirotte, specialistul ceramist (hotel, avenue de Wagram, arondismentul 8) ; Louis Bonnier, Charles Plumet, pentru a nu îi cita decât pe cei mai importanţi.

Datorită acestora, caracatiţa « Modern Style » se insinuează pe un număr semnificativ de edificii ale capitalei. Cu toate acestea, nu reuşeşte, cu excepţia Lorenei, să marcheze cu adevărat provincia, unde rare mărturii dovedesc, totuşi, că anumiţi maeştri au fost atinşi. Dar într-un mic cartier de la periferia Parisului, la Nogent-sur-Marne, poate fi reperat un trio neaşteptat de constructori care au fost serios atinşi: Georges Nachbaur şi fiii acestuia, până în 1914, construiesc pavilioane şi imobile în stil « Art Nouveau », al căror număr va atinge cifra uimitoare de în jur de cincizeci...

De aproape jumătate de secol, bijuteria franceză cunoştea o extraordinară transformare. Apoteoza sa se va înregistra în 1900 cu un aurar-poet de statura unui Benvenuto Cellini în secolul XVI, René Lalique (1860-1945). Admirat imediat de Gallé, al cărui ideal botanic şi a cărui pasiune pentru tehnicile precise le împărtăşeşte, Lalique a împins la extrem cercetările maeştrilor din al doilea imperiu. Întreaga natură, insectele, precum şi florile, au fost convocate să figureze în creaţii indiferente faţă de ierarhiile consacrate ale pietrelor preţioase. Amestecând toate materiile, pietre, perle, fildeşuri, emailuri, metale, Lalique va reinventa o suită completă de ornamente feminine: Sarah Bernhardt, tipul ideal de femeie modernă, le va purta pe scenă în dramele a căror eroină exaltată a fost...

Fără îndoială, nu toţi parizienii vor asista la spectacole, dar mulţi dintre ei vor avea adesea ocazia să o zărească pe Divină, în picioare, înălţându-se pe pereţii oraşului lor, transfiguraţi de afişe într-un stil bizantino-floral necunoscut până atunci. Acestea purtau semnătura lui Alfons Maria Mucha, (1860-1939), un tânăr pictor originar din Moravia şi sosit la Paris în 1887. Fost elev al lui Jean-Paul Laurens, se va aventura, din întâmplare, în arta afişului, iar succesul va fi imediat. Majoritatea mărcilor comerciale vor apela la serviciile sale, iar modul special în care va trata coafura modelelor sale va atrage foarte rapid atenţia. Dacă Art Nouveau, în Franţa, a fost calificat drept stil « nouille », acest lucru i se datorează în principal lui Mucha.

În preajma primului război mondial, florile încep să se ofilească – cu excepţia estului Europei, unde va mai dura până să se întâmple acest lucru. Un austriac, fiul unui cioplitor în piatră din Brno, va decide să le decupeze la nivelul clădirilor şi să le elimine de pe faţade. Adolf Loos (1870-1933), într-o serie de texte virulente – mai ales « Ornament şi crimă », apărut în 1912 -, atacă toţi reprezentanţii stilului Art Nouveau internaţional.

În opinia acestui puritan, duşman al arborilor, cea mai mică ornamentaţie trebuie considerată un « delict » arhitectural. Acesta scrie: « Iată venind un secol în care se va realiza cea mai frumoasă promisiune. Cetatea secolului XX va fi strălucitoare şi goală ca Sionul, oraşul sfânt, capitala cerului. ». Frumuseţea oraşului radios provine nu din ornament, ci din perfecţiunea formală. Arhitectura va renunţa la imitarea naturii, Pan cedând din nou locul lui Apolo. Va fi recomandabil să se regăsească bucuriile austere ale stilului « ortogonal » : Le Corbusier – care va interzice să se facă publice primele sale opere « pătate » de Art Nouveau- va fi servitorul său cel mai devotat...

Roger-Henri GUERRAND